Povestea cu portocalele mi-a adus aminte de o alta, tot din perioada comunistă. Nu eram la școală. Tata și-a luat inima în dinți și l-a rugat pe aviatorul din blocul de vis-a-vis, care avea o cursă prin Iran, să-mi aducă și mie niște banane. Nu cred că mâncasem vreodată… La întoarcerea din cursă, aviatorul ne-a adus vreo trei ciorchini de banane verzi. Imi aduc aminte că ai mei le-au pus într-un lighean alb, din ăla de rufe și le tot plimbau de pe balcon în dormitor și în bucătărie. Ba cred că au ajuns și prin sufragerie. Eu, când le-am văzut așa verzi mi s-au părut niște chestii neinteresante, ba chiar respingătoare și nu am vrut în ruptul capului să mănânc. Mi-au mai apărut și niște afte, așa că m-am hrănit câteva zile pe bază de pai. Mi-l amintesc pe tata care se ruga de mine să gust din banane, îmi și desfăcuse una și îmi zicea cât sunt de bune. Eu cred că am gustat, dar nici așa nu mi s-au părut vreo șmecherie. Ultima imagine cu ele este cum stau negre și fleșcăite în lighean, la capătul patului, la  ai mei în dormitor, probabil așteptând să fie duse pe balcon… cu mama și tata trecând pe lângă ele, uitându-se lung și cu mine neînțelegând de ce, dacă sunt așa de bune, nu le mănâncă ei ?

sursa foto: tasta.ro