Când te uiți așa în jurul tău și vezi că toată lumea e cu bagajul după ea, mare, mic, nici nu mai contează, nu te întrebi – de ce dom’le să lași valijoara la cală? Ca să nu o cari. Ei, n-ai căra-o, că are roți și doar o glisezi așa, pe lângă tine. Ei, da, dar să stai să o pui sus, să o dai jos. Deci toți oamenii ăștia de prin jur de proști or fi târâit valizele după ei? Și aștept bagajul și aștept și aștept, și văd șoferul care mă aștepta să mă ducă la hotel și-i fac semn că mă duc să fac plângere la obiecte pierdute. Ei, uite de-aia se căra lumea cu valizele. La hotel, recepționerul mi-a zis direct – cu Alitalia ați zburat, nu? Da. Să vă dau numărul pe care să sunați! Nu, nu, stați liniștită – noi avem linia directă, nu un birou din aeroport. Că se întâmplă tot timpul. Și așa a început călătoria din regiunea Puglia, în sudul Italiei. Din avion am văzut exact forma tocului și am aterizat la câțiva pași de apele superbe ale Adriaticii. Deja autostrada care duce de la Bari la Fasano începea cu palmieri și se termina cu leandri care vara, înfloriți, sunt toate culorile – roz, roșii, albi și galbeni. Acum în extrasezon, în februarie, era doar prima zi cu soare, după o săptămână de ploi. Am ajuns la Masseria San Domenico pe un vânt groaznic.

Dar hotelul este absolut impresionant – construit doar în piatră și acum renovat, este al unei familii de italieni care, acum vreo opt ani s-au gândit să mai facă unul, la cățiva kilometri distanță, numai că dacă primul hotel e mare, al doilea e o enormitate. Borgo Egnazia. E întins pe câteva hectare, are vile individuale pentru turiști, dar și camere simple de hotel ( simple – adică niște apartamente) și acum e condus de fiul cel mare al familiei. Omul călătorește mult, dar are propria lui vilă în complex, unde se găsește practic reședința. Sora lui, are de asemenea casa ei, tot pe domeniu, iar fratele cel mic,la fel. El se ocupă de contractele pentru terenul de golf și de teren în sine. Este fost sportiv de performanță, pasionat de golf și câștigător de premii. Sora nu se ocupă cu nimic anume în afacerea familiei. Este divorțată și se pare că s-a ales și cu ceva bani frumoși de pe urma soțului, care era tot un om înstrărit prin zonă. Tatăl s-a prăpădit, dar mama, care e trecută de 70 de ani, se ocupă de Masseria San Domenico. Are casa ei pe domeniu, se trezește în fiecare dimineață la 6 și face ședință cu toți șefii din hotel. Trece în revistă ce s-a întâmplat cu o zi înainte, care sunt problemele, care sunt rezovările și pune la cale planul pentru ziua în curs. Cum am ajus la aceste două hoteluri – ei bine, la invitația lui Ferrari, care a organizat un test drive pentru cel mai nou model, Portofino. Cazarea a fost la Masseria San Domenico, preluarea mașinilor la Borgo Egnazia.

Revenind. La Masseria am fost invitată în camera mea, care era imensă pentru una obișnuită de hotel, cu halat, papuci și orice era nevoie pentru igiena personală. Chestiune care mă interesa în mod deosebit având în vedere lipsa bagajului. Hotelul se află într-o plantație de măslini, așa că săpunul, gelul de duș, loțiunea de corp, toat erau organice și făcute în propriul atelier. Atenția pentru detalii e de asemenea împinsă la extrem și  e un răsfăț în sine pentru vizitator. Dacă puteți să credeți, în vasul de toaletă era o floare siclam, ruptă din gardul viu aflat în vecinătatea recepției. Cearșafurile albe impecabile, cu accentul stofelor roșii, iar dincolo de ușile de lemn era propria mea grădină, cu măsuță și șezlonguri. Ce poți să vrei mai mult?

N-am fost singură. Ci una dintre cei 20 de jurnaliști invitați să cunoască mașina. În tot grupul eram singura fată. Am fost la prezentarea mașinii, unde fiecare specialist și-a prezentat partea lui – de vânzări, de motor, de design etc și apoi am mers la masă. O atmosferă caldă, cu jocuri de umbre în lumina difuză, fără a fi întunecos, cu fețe de masă albe, brodate și unul dintre cele mai bune vinuri pe care le-am băut vreodată. Fiecare masă cu ospătarul ei, iar șeful de sală un domn trecut de prima tinerețe, reverențios și extrem de amabil. De mâncare – pentru început o salată albă cu țelină, pară, niște boabe de fasole verde deschis și cu gust de mazăre crudă, fenicul. Bun. Au urmat celebrele paste. Umplute cu brânză, colorate cu sos de roșii și ulei de măsline. Apoi peștele – alb, cu sos roșu și cartofi căliți și tăiați rondele. Un deliciu.  Pentru varietate – o farfurie cu verdețuri și salată – și desertul – tiramisu. Ei, cum să-l lași? Nu o să mai slăbim niciodată, dar o să fim fericite!

A doua zi am plecat spre Albelobelo să testăm mașinile. Jurnaliștii străini aveau o conversație despre suspensiile mașinii pe drumurile astea din sudul Italiei … ziceau că nici drumurile nu ajută. Să ne înțelegem – nu erau perfecte, dar n-am văzut o groapă. Apoi, pentru cei care veneau din orașe cu spații largi – ca în Africa de Sud sau Paris, străduțele înguste din Albelobelo creau o problemă. În orășel am stat câteva ore, dar m-am bucurat din plin de atmosferă. Casele cu acoperișuri conice sunt în patrimoniul Unesco, iar Maria, care are două case în vârful colinei, lângă biserică, când ne-a văzut parcați în ușa ei ne-a invitat la cafea – Hai, veniți să vedeți cum arată înauntru! Hai, asta e casa mea, veniți să vă dau o cafea!, ne-a explicat că aceste case sunt înșiruite, făcute nu se știe de când și acoperișurile sunt construite din pietre așezate una peste alta, fără mortar, ca la piramide, că în zonă nu era material să le lege. Maria locuiește cu fiica și ginerele, are un magazin cu suveniruri și e plină de viață – e veselă, entuziastă și vorbește tare. S-a fotografiat cu mașina, a urcat în ea și apoi zicea că nu mai știe cum să coboare. Nu că și-ar fi dorit… La Albelobelo am mâncat într-un restaurant titirisit, cu o intrare minusculă care nu te lăsa să te gândești că înauntru sunt metri pătrați de separeuri, acoperite de cupole de piatră. În încăperea pentru ziariști era o masă cu paste trase prin suc de roșii și ulei de măsline, bulete de brânză cu ierburi și spanac, mușchiuleț de vită în sos brun și cartofi la cuptor, un foietaj cu cea mai fina crema de lămâine și vanile pe care l-am mâncat vreodată și un fund cu un cuțin special pe care trona o bucățoaie de ciocolată neagră din care tăiai cât pofteai. Belgienii ziceau că e super-buna. Ne-am întors spre seară la Fasano doar pentru a pleca iar spre o minunată masă de pește, încheiată de data asta cu un șerbet de lămâie și tort cu ciocolată. Super interesant la masa asta au fost roșiile cherry galbene murate. Aveau același gust dulce, învelit într-o peliculă ușor sărată. Foarte bune cu crochete de brânză. Minunat.

Ce nu am înțeles la acest Fasano este că nu am descoperit faleza, dar poate nu am stat noi suficient. În orice caz, hotelul avea propria plajă, neamenajată în extrasezon, dar la doi metri de stradă. Și îmi închipui că e circulație mare în miezul verii. Nici trotuar nu era, iar restaurantele le-am văzut răspândite de-a lungul șoselei. Am făcut fotografii. Vorbeam cu ceilalți colegi că nu credem că ne vom întoarce aici prea curând, chiar dacă hotelul are o zonă de spa cu pachete de înfrumusețare, consiliere pentru o dietă mediteraneană și piscină încălzită cu apă de mare. Am cerut prețurile la plecare – cea mai ieftină cameră în extrasezon este 330 de euro, iar în sezon, vreo 870. Nu că ai găsi loc de pe un an pe altul. Hotelul este deja rezervat pentru vara lui 2018.